Am vazut un film...

Am vazut un film: "The Secret". Am mai vazut unul asemanator, care mi-a placut mai mult: "What the beep do we know?". Am inteles ideea. Secretul e in noi, daca dorim ceva, obtinem! Total de acord. Dar ceea ce mi s-a parut interesant a fost ce a zis cineva din film la un moment dat: ca mintea noastra nu face diferenta intre rau si bine, intre potrivit si nepotrivit... etc. Deci, daca ne tot gandim la ceva care poate e rau, dar te face sa te simti ataaaaaaat de bine, mintea ta va actiona in sensul indeplinirii acelui gand.


Legea atractiei!
Da, nu?


Nu-mi spune ca sunt singura care a facut ceva rau o data, dar ma facea sa ma simt atat de bine. (sper sa prinzi accentul ala care-l simt eu pe "atat" in propozitia de mai sus). Si tu ai facut si stii! Da, asa e, e greu sa recunosti chiar si fata de tine, dar e ataaat de bine :) In fine.

Stateam asa sa ma gandesc ca: da, chiar asa! Daca ne facem sa ne simtim asa de bine, nu e ceva natural? Nu putem sa acceptam ca e pur si simplu bine? Si natural?
Nu putem! De ce? pentru ca traim intr-o societate, in mijlocul oamenilor, oameni pe care actiunile noastre ii afecteaza! Dap. Trebuie sa ne trezim la realitate. Am mai scris prin posturile anterioare treaba asta cu normele, standardele impuse de societate, lucruri care nu ar trebui sa te influenteze intr-o masura atat de mare. Nu imi place ideea sa imi construiesc viata, personalitatea si comportamentul dupa cum primesc feedback de la ceilalti. Si niciodata nu mi-a pasat foarte tare de parerile celorlalti. Daaaaaar...... dar! Trebuie sa recunosc ca imi foarte place ideea de a actiona, de a te purta, de a vorbi astfel incat sa nu imi provoci un discomfort mare. Si atunci, vorba aceea, "Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face!", trebuie sa incerc si eu sa nu deranjez lumea din jurul meu.

Ei, uite aici e problema!! Unde e granita aia intre a face ceva ce tie iti place, si a nu deranja/rani pe cineva? Pentru ca stim cu totii ca e mare gradina domnului, si ca suntem tare diferiti, cu multe limite, unii mai pudici, unii mai libertini, unii mai "morcovisti", unii mai nervosi, unii mai glumeti, unii mai intepati. Si atunci cine esti tu sa stabilesti ca limita ta e mai "potrivita" ca a celuilalt ?

Ce e de facut? Cum facem? Stiu ca par uneori hotarata, distrata, ametita, fara griji, fara prea multe procese de constiinta, fara ganduri prea profunde. Nu am de gand sa pretind vreodata ca sunt vreun mare filozof, ca gandesc foarte mult, ca ma preocupa misterele universului. Dar, intotdeauna o sa ma preocupe oamenii, si viata si fericirea si dreptatea. Na, ca am zis-o! E siropos, dar astea sunt lucrurile importante in viata din punctul meu de vedere.

Si ce daca pt mine viata inseamna sa te distrezi, sa te simti bine, sa faci haz de necaz, sa faci copii, sa iubesti, sa calatoresti, sa cunosti lume, sa treci cum poti mai bine peste partile nasoale? Si ce daca par superficiala? Aleg sa fiu optimista, naiva si vesnic increzatoare in viitor, sa cred in oameni, sa imi dea viata peste nas si io tot optimista.

Si cum se incadreaza astea in ideea de la care am plecat? Se incadreaza in felul urmator: nicicum!! Nu am ajuns la o concluzie. Na! Te ajuta? Nu? Nici o problema, nici pe mine.
Dar ca sa demonstrez lumii ca ma preocupa niste chestii si pe mine, ca imi pasa de oamenii din jurul meu, ca imi pasa daca ii deranjez pe cei din jurul meu, ca imi pasa daca ii ranesc pe cei apropiati, imi pun si eu intrebarea asta: cum le impacam? cum le combinam? Cum facem sa facem ce ne place, si sa nu deranjam/ranim pe nimeni?

Singurul raspuns care imi vine in minte, e ca trebuie poate sa stabilim prioritati. Simplu, logic, matematic. Dam fiecarei actiuni si fiecarei consecinte o anumita importanta si le cantarim, nu?

Nu, pentru ca niciodata nu e atat de simplu. Si impulsivitatea nu ajuta nici ea foarte mult.
Poate ai tu o idee.....